Acum cativa ani am citit “Magicianul”, de John Fowles, si pot spune ca din toata cartea (care mi s-a parut greoaie, recunosc) nu am inteles decat un lucru: ideea de viata ca o scena de teatru, cu noi, oamenii, in rolurile principale…
Ma gandesc la mastile colorate ( ai observat ca cele mai apreciate sunt cele urate, cu extremitatile disproportionate sau cu gura schimonosita in zambet malefic?) pe care le poarta venetienii o data pe an… cred ca e singura zi in care sunt cu adevarat ei, in care masca materiala pe care o poarta pe fata, se suprapune mastii sub care se ascunde forul lor interior, cele doua anulandu-se una pe alta, si ramanand, in cele din urma, omul… singur in fata lui si a celorlalti.
Ma intreb de ce ne este teama mai mult: de cunoasterea de sine sau de cea a semenilor nostri? Sunt persoane care nu se pot privi in oglinda, deoarece le este frica de ce ar putea descoperi dincolo de aparenta.
Cursa inarmarii “pana in dinti” incepe din copilarie, atunci incepe jocul “de-a alte personaje” decat suntem de fapt, fetele vor sa fie mame, “doctorite” sau cosanzene iar baietii supermani. Unii isi dezvolta arme, altii isi pun doar platose sau scut…
…cu care raman o viata intreaga, nici macar ei insisi neputandu-le strapunge, cu privirea, macar.
Toti oamenii joaca un rol, doar ca multi sunt laureati, destui sunt nominalizati, si foarte putini sunt intr-adevar pe dinafara rolului, in asa fel incat viata nu ii “premiaza” in niciun fel…
Tu din ce categorie faci parte?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu