Ieseam de la birou intr-o dupa-amiaza placuta de iunie, ca cea de ieri, cu gandurile umblandu-mi hai-hui pe stradutele umbroase din zona Curtii de Apel. Respirand adanc aroma aerului de vara ce m-a izbit, amintiri din alt oras si-au facut loc in concretul dur al Capitalei...
Mi-am dat seama ca au inflorit salcamii...
Am inchis o clipa ochii si am revazut, cu sufletul inmiresmat de mixul de tei si salcam, Targul Iasilor... drumul, parca nesfarsit, al Copoului, crengile imbratisate ale Teiului eminescian, umbra Palatului Culturii, aleile, ce serpuiesc ca intr-un labirint in care ai dori mereu sa te pierzi, ale Gradinii Botanice.
Imbatata de imaginile orasului meu de suflet, am privit intens sus de tot, incercand sa regasesc exact aceeasi portiune de cer pe care am privit-o timp de 4 ani si pe care pot sa spun ca am gasit-o numai in orasul meu natal, de la fereastra camerei mele.
Imi vin in minte sentimentele tinerei Blanche, in unul din romanele scriitoarei Amelie Nothomb, si nu pot sa nu transcriu fragmentul cu care eu m-am identificat pe deplin:
"Ma culcam atunci in patul meu. Redescopeream cel mai mare lux de pe aceasta planeta: faptul de a avea o camera numai a ta. Un loc in care sa te bucuri de o tihna regeasca. Flaubert avea nevoie de un loc in care sa urle; eu nu puteam sa traiesc fara un loc in care sa pot visa-o camera in care sa nu se afle nimeni si nimic, nicio piedica in calea vagabondajului nesfarsit al mintii, unicul ei decor fiind fereastra- cand o camera are fereastra inseamna ca ai partea ta de cer.De ce sa-ti mai doresti altceva?
Imi asezasem patul (...) in asa fel incat sa pot vedea cerul. Ramaneam culcata ore intregi, cu nasul inclinat oblic, contemplandu-mi parcela de nori si de senin."
PS: "Antichrista", Amelie Nothomb, ed. Polirom, 2006, traducere de Bogdan Ghiu
Mi-am dat seama ca au inflorit salcamii...
Am inchis o clipa ochii si am revazut, cu sufletul inmiresmat de mixul de tei si salcam, Targul Iasilor... drumul, parca nesfarsit, al Copoului, crengile imbratisate ale Teiului eminescian, umbra Palatului Culturii, aleile, ce serpuiesc ca intr-un labirint in care ai dori mereu sa te pierzi, ale Gradinii Botanice.
Imbatata de imaginile orasului meu de suflet, am privit intens sus de tot, incercand sa regasesc exact aceeasi portiune de cer pe care am privit-o timp de 4 ani si pe care pot sa spun ca am gasit-o numai in orasul meu natal, de la fereastra camerei mele.
Imi vin in minte sentimentele tinerei Blanche, in unul din romanele scriitoarei Amelie Nothomb, si nu pot sa nu transcriu fragmentul cu care eu m-am identificat pe deplin:
"Ma culcam atunci in patul meu. Redescopeream cel mai mare lux de pe aceasta planeta: faptul de a avea o camera numai a ta. Un loc in care sa te bucuri de o tihna regeasca. Flaubert avea nevoie de un loc in care sa urle; eu nu puteam sa traiesc fara un loc in care sa pot visa-o camera in care sa nu se afle nimeni si nimic, nicio piedica in calea vagabondajului nesfarsit al mintii, unicul ei decor fiind fereastra- cand o camera are fereastra inseamna ca ai partea ta de cer.De ce sa-ti mai doresti altceva?
Imi asezasem patul (...) in asa fel incat sa pot vedea cerul. Ramaneam culcata ore intregi, cu nasul inclinat oblic, contemplandu-mi parcela de nori si de senin."
PS: "Antichrista", Amelie Nothomb, ed. Polirom, 2006, traducere de Bogdan Ghiu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu