Sambata 24 martie, Ora 18:00 @ Club A
la pierderea speranţei de Nicolae Prelipceanu
Nu sunt obişnuit să-mi prezint singur cărţile. Nu se obişnuia asta pe când publicam şi eu mai des. Oricum, la pierderea speranţei n-a fost concepută ca atare, o carte cu o structură de rezistenţă, aşa cum se fac azi, şi cărţile, şi casele. Au fost notaţii disparate, iar dacă există, totuşi, o aparenţă de unitate, atunci asta vine de altundeva decât din intenţia de construcţie. Din constanţa obsesiilor mele şi a celor ce-mi trec prin cap, fie şi întâmplător.
Poate părea o carte tristă sau demobilizatoare (Doamne fereşte!), deşi sunt momente când e dă râs, ca la Ion de la gară, mai ales în cele două pasaje cu sexul, cu toate că nu pentru ele am scris-o, ele sunt doar nişte accesorii, aşa cum e şi sexul prea adesea... Mă grăbesc să vă spun că accesoriile nu sunt, chiar întotdeauna, inutile.
Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, când am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decât titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrâneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină, şi chiar pe o copertă. (Nicolae Prelipceanu)
la pierderea speranţei de Nicolae Prelipceanu
Nu sunt obişnuit să-mi prezint singur cărţile. Nu se obişnuia asta pe când publicam şi eu mai des. Oricum, la pierderea speranţei n-a fost concepută ca atare, o carte cu o structură de rezistenţă, aşa cum se fac azi, şi cărţile, şi casele. Au fost notaţii disparate, iar dacă există, totuşi, o aparenţă de unitate, atunci asta vine de altundeva decât din intenţia de construcţie. Din constanţa obsesiilor mele şi a celor ce-mi trec prin cap, fie şi întâmplător.
Poate părea o carte tristă sau demobilizatoare (Doamne fereşte!), deşi sunt momente când e dă râs, ca la Ion de la gară, mai ales în cele două pasaje cu sexul, cu toate că nu pentru ele am scris-o, ele sunt doar nişte accesorii, aşa cum e şi sexul prea adesea... Mă grăbesc să vă spun că accesoriile nu sunt, chiar întotdeauna, inutile.
Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, când am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decât titlul, Turnul înclinat, am fost... înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrâneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină, şi chiar pe o copertă. (Nicolae Prelipceanu)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu